IDEI PRIVIND ETIMOLOGIA ŞI ISTORIA LIMBII ROMÂNE
Eseu întocmit de Neculae Dimitriu
Bucureşti 2005
Notă din partea autorului
Eseul cuprinde extrase din lucrările unor specialişti în istoria limbii române.
La "Comentarii" veţi găsi părerile personale, poate corecte, poate greşite, pe care Neculae Dimitriu şi le-a format din analiza atentă a afirmaţiilor specialiştilor. El ar fi doritor să afle cum văd lucrurile cei care se preocupă de originea limbii române, şi îi roagă să le scrie la "Comentarii". Cu mulţumiri.
CUPRINSUL
Bibliografie
1 Idei generale despre limbă şi vorbire
2 Idei privind istoria limbilor
3 Unele noţiuni privind legile lingvisticii
4 Influenţele reciproce ale limbilor
5 Limba comună indo-europeană
6 Limbile indo-europene
7 Aria geografică de răspândire a limbilor indo-europene
8 Diversificarea şi scindarea limbilor indo-europene
9 Limba geto-dacilor
10 Limba latină.
11 Limbile slave
12 Teritoriul de formare a limbii române
13 Limba română
13.1 Substratul (autohton)
13.2 Stratul (latin)
13.3 Adstratul slav
13.4 Limba română literară
14 Cronologie
BIBLIOGRAFIE
1 Septimiu Albini, Direcţia nouă în Ardeal. Constatări şi amintiri, în volumul Lui Ion Bianu amintire, Bucureşti, 1916
2 Giuliano Bonfante şi Larissa Bonfante, Limba cultura etruscilor, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1995
3 Gheorghe I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Bucureşti, Editura Corint, 2000
4 Grigore Brâncuş, Istoria cuvintelor, Bucureşti, Editura Coresi, 1991
5 Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983
6 Alexandru Busuioceanu, Zamolxis, Bucureşti, Editura Meridiane, 1985
7 Ion Coteanu, Cum dispare o limbă (istroromîna), Bucureşti, Societatea de ştiinţe istorice şi filologice din R. P. R., 1957
8 Ion Coteanu şi Marius Sala, Etimologia şi limba română, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987
9 Hadrian Daicoviciu, Dacii, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968
10 Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986
11 Iancu Fischer, Latina dunăreană, Introducere în istoria limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985
12 Ion Gheţie, Istoria limbii române literare, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978
13 Constantin C. Giurescu şi colaboratori, Istoria României în date, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972
14 Pierre Grimal, Civilizaţia romană, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1973
15 Alexandru Graur, Evoluţia limbii române. Privire sintetică, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1963
16 Alexandru Graur, Lingvistica pe înţelesul tuturor, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972
17 Iorgu Iordan, Istoria limbii române (Pe-nţelesul tuturora), Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1983
18 Iorgu Iordan, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1960
19 Octav George Lecca, Formarea Poporului Românesc, Origini, influenţe şi adaose străine, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944
20 Andrei Oţetea, Istoria lumii în date, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1969
21 M. F. Nesturh, Originea omului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1959
22 Alexandru Philipide, Originea Romînilor, vol. I, Iaşi, Tipografia Viaţa Romînească, 1925
23 Alexandru Philipide, Originea Romînilor, vol. II, Iaşi, Tipografia Viaţa Romînească, 1928
24 Maurice Rheims, Dictionnaire des Mots Sauvages (ecrivains des XIXe et XXe siecles), Paris, Librairie Larousse, 1969
25 Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, I, Limba latină, ediţia a doua revăzută şi adăogită, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă "Regele Carol II", 1940
26a Alexandru Rosetti şi colectiv, Istoria limbii române, volumul II, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1969
26b Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, II, Limbile balcanice, ediţia a doua revăzută şi adăogită, Bucureşti. Fundaţia pentru literatură şi artă, 1943
27 Ion I. Rusu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981
28 Valeriu Rusu (coordonator), Tratat de dialectologie românească, Craiova, Scrisul Românesc, 1984
29 Marius Sala, Limba Română, limbă romanică, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997
30 Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Limbile Lumii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981
31 Ion Simionescu, Origina omului, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1940
32 I. D Ştefănescu, Iconografia şi studiile de artă religioasă, în Revista istorică română, vol XV, fascicola II, Bucureşti, 1945
33 Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987
34 Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1985
35 Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, Societatea Biblică Interconfesională din România, 19
1 Idei generale despre limbă şi vorbire
1.1 Animalele au capacitatea de a-şi transmite, între altele şi prin sunete şi ultrasunete, informaţii, mesaje de alarmare, poate chiar rudimente de sentimente etc. Se poate vorbi despre un limbaj al animalelor.
1.2 Unii lingvişti consideră că limba şi vorbirea constituie împreună limbajul, adică facultatea oamenilor, şi pe care nu o au animalele, de a exprima prin sunete articulate tot ceea ce gândesc şi simt. [Iorgu Iordan, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode, p. 320, nota 1, J. Vendryes] Este desigur alt limbaj decât cel pe care îl au animalele.
1.3 Termenul limbaj se întrebuinţează şi cu privire la orice semne cu ajutorul cărora putem transmite idei şi sentimente (cf. limbajul surdo-muţilor, limbajul gesturilor etc.). Limbajul, astfel definit, este comun tuturor oamenilor, întrucât depinde de constituţia lor fizică şi psihică, aceeaşi oricând şi oriunde.
1.4 Limba aparţine unei singure comunităţi lingvistice determinate, pentru că este produsul unor anumite condiţii istorice, care diferă de la o colectivitate umană la alta.
1.5 Vorbirea reprezintă realizarea practică a unei limbi date, ea variind după indivizi şi grupuri de indivizi în interiorul uneia şi aceleiaşi comunităţi lingvistice. Limba este organul creator al gândirii: ideile noastre devin, prin exprimare, elemente obiective (din subiective, cum sunt înainte de a le comunica altora) şi ca atare se întorc iarăşi în creierul nostru, unde sunt întrebuinţate la formarea de idei noi. [Ibidem p. 112-113, citându-l pe Wilhelm von Humboldt] Chiar dacă vorbirea nu este singurul semn evident de diferenţiere a omului de celelalte forme de viaţă, ea este cu siguranţă unul dintre semnele distinctive ale umanităţii.
1.6 Gândirea este un act individual, iar limba un produs colectiv. Problema limbii nu este, în ultimă analiză, decât unul din aspectele problemei raporturilor dintre individ şi societate. [Ibidem p. 346, citându-l pe Albert Sechehaye]
1.7 Dintre toate faptele umane cel mai evident social este limba, căci nu ne putem închipui nici limbă fără societate, nici societate omenească fără limbă. [Ibidem p. 316, citându-l pe Antoine Meillet]
1.8 Populaţiile istorice sunt definite îndeobşte pe baza limbii lor. [Giuliano Bonfante şi Larissa Bonfante, Limba şi cultura etruscilor, p. 70]
1.9 Limba este, la un popor, organul fiinţei lui intime, este chiar această fiinţă, aşa cum ajunge ea, încet-încet să se cunoască pe sine însăşi şi să se manifeste. [Iorgu Iordan, op. cit. p. 113, citându-l pe Wilhelm von Humboldt]
1.10 Limba maternă contribuie într-o largă măsură la formarea şi dezvoltarea gândirii noastre: tocmai pentru că serveşte ca mijloc de exprimare a celor ce gândim şi simţim, limba ne influenţează profund sufletul, atât din punctul de vedere al conţinutului (graţie imensului tezaur cultural depozitat în operele scrise ale unui popor), cât şi din acela al formei (vorbind ne deprindem a gândi într-un anume chip, a da produselor noastre intelectuale o înfăţişare particulară, care diferă de la o naţiune la alta). [Ibidem p. 358, citând pe Bally, Sechehaye şi Brunot]
2 Idei privind istoria limbilor
2.1 Diferitele aspecte ale limbii sunt: fonetica, lexicul, formarea cuvintelor, morfologia, sintaxa şi stilistica, la care putem adăuga istoria lingvistică şi geografia lingvistică.
2.2 Istoria limbilor este caracterizată prin presupuneri şi probabilităţi.
2.3 Tradiţia biblică ne transmite câteva idei privind vorbirea, ale căror sensuri mitice nu pot fi neglijate.
2.4 Limba, vorbirea umană este evident citată ca atare în momentul în care Dumnezeu aduce fiarele câmpului şi păsările cerului în faţa lui Adam, "ca să vadă cum le va numi". Iar Adam "a pus nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice".[Biblia, Facerea 2; 19-20]
2.5 Aflăm apoi că, după potop, din spiţa neamului fiilor lui Noe "s-au format mulţime de popoare, care s-au aşezat în diferite ţări, fiecare după limba sa, după neamul său şi după naţia sa". [Biblia, Facerea 10; 5, 20, 31, 32]
2.6 Totuşi, "În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi".[Biblia, Facerea 11; 1]
2.7 "Şi a zis Domnul: Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă. Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul." [Biblia, Facerea 11; 6-7]
2.8 Pentru perioada preistorică lipsind datele efective privind limbile vorbite, este evident că tot ce se poate spune relativ la modul în care comunicau oamenii prin vorbire decurge din fenomene colaterale limbii.
2.9 Oamenii de ştiinţă evită pe bună dreptate să dea sentinţe definitive privind evoluţia vorbirii în preistorie.
2.10 S-a scris despre rolul important pe care activitatea, munca şi vorbirea articulată l-au avut în evoluţia şi perfecţionarea organismului şi intelectului uman, în dezvoltarea activităţilor sociale şi a conştiinţei.
2.11 Ar părea justificată afirmaţia că omul şi-a meritat recunoaşterea lui ca entitate din momentul în care a început să vorbească, să se exprime prin vorbire articulată cu suport raţional, în formule grăite, mai complexe decât simplele semnale sonore pe care le folosesc animalele.
2.12 Singura deosebire însemnată dintre om şi vertebrate sunt sunetele articulate ce dau vorbirea, ca şi puterea inteligenţii sale. [Ion Simionescu, Origina omului, p. 30]
2.13 Astfel, dacă antropoizii pitecantropi din Java nu aveau grai articulat, ar putea fi numiţi doar strămoşi ai omului. În schimb sinantropul, care conform unor autori putea practica vorbirea, ar fi primul care să intre în categoria oamenilor străvechi, în paleoliticul inferior sau mijlociu. Neanderthalezii au însemnat o nouă treptă în evoluţia graiului articulat, se pare că folosirea focului având aici un rol remarcabil. Sunetele graiului articulat, care probabil au servit iniţial ca semnale ale acţiunilor, au început ulterior să desemneze şi obiecte ori fenomene.
2.14 Din ce în ce mai mult îşi face drum în ştiinţă părerea că fiinţa omenească nu a apărut într-un singur loc pe faţa pământului, ci în mai multe centre, din ramuri deosebite de maimuţe, de tipul acelora care s-au găsit în Iava, în China ori în sudul Africii. Ion Simionescu, Origina omului, p. 28]
2.15 Indiferent dacă admitem o origine punctuală a omului, sau apariţia lui în mai multe puncte de pe glob, este evidentă dispersarea lui, ceea ce sub influenţa factorilor de climă, relief, vegetaţie, animalieri, sociali etc. a provocat diferenţieri ale caracterelor anatomo-fiziologice. Tot astfel s-au produs diferenţieri ale graiului, dacă admitem că iniţial a existat unul singur.
2.16 Orice afirmaţii tranşante privind o limbă unică iniţială, sau o multitudine de limbi apărute şi evoluate independent ar fi doar presupuneri, lipsite de o argumentaţie de necontestat.
2.17 Datorită numeroaselor şi variatelor relaţii dintre oameni, care, pentru satisfacerea nevoilor materiale şi culturale, nu ţin seamă de hotarele politice, limbile se amestecă necontenit, adică se influenţează reciproc. [Iorgu Iordan, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode, p. 57, citându-l pe Hugo Schuchardt]
2.18 Cunoştinţele despre limbi, provenite din surse antice scrise şi din evoluţiile ulterioare ale limbilor cunoscute, au permis totuşi lingviştilor istorici să-şi imagineze care erau trăsăturile generale ale limbilor vorbite în preistorie. S-au adăugat şi se adaugă treptat noi informaţii, din cele mai variate domenii ale istoriei, geografiei, arheologiei, etnografiei etc., care suprapuse peste principiile de lingvistică conduc fie la confirmarea teoriilor deja definite, fie la eliminarea teoriilor vechi şi la elaborarea de noi teorii privind istoria limbilor istoric cunoscute.
2.19 Treptat se câştigă tot mai multă siguranţă pentru scenariile imaginate de savanţi privind evoluţia limbilor, care, lacunare, rezumative şi eventual eronate sau deformate la început, capătă mereu mai multă consistenţă şi credibilitate.
3 Unele noţiuni privind legile lingvisticii
3.1 Mulţi lingvişti admit că lingvistica este inferioară ştiinţelor exacte, întrucât nu poate stabili legi şi de aceea trebuie să se limiteze la observarea metodică şi foarte întinsă a faptelor pe care urmează să le explice. Ca urmare munca lingvistului are nevoie de puţină fantazie, de un simţ deosebit pentru ceea ce este probabil, care duce sigur la descoperirea adevărului. [Iorgu Iordan, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode, p. 18, citându-l pe Graziadio Isaia Ascoli]
3.2 Metoda de cercetare în filologie şi cu deosebire în filologia comparată se izbeşte în aplicare de multe dificultăţi, cere simţ, pătrundere şi tact ştiinţific. [I. D.Ştefănescu, Iconografia şi studiile de artă religioasă, în Revista istorică română, vol XV, fascicola II, Bucureşti, 1945, pp. 135-137]
3.3 Regulile de transformare evolutivă a corpului fonetic, "legi", cum au fost numite de neogramatici, acţionează mecanic, imperturbabil, după formularea neogramaticilor "orbeşte". E, fără îndoială, în acest mod de a le înţelege o doză de exagerare, dar modificări fonetice care nu cunosc abateri întâlnim adesea. [Ion Coteanu şi Marius Sala, Etimologia şi limba română, p. 23]
3.4 În general "legile fonetice" sunt acceptate, chiar de către adversarii lor, ori de câte ori este necesar pentru explicarea situaţiei sunetelor dintr-o limbă oarecare în comparaţie cu a sunetelor corespunzătoare din limba de bază sau din una înrudită genealogic. De asemenea, ele sunt invocate în cercetările etimologice sau de altă natură, pentru a confirma sau a infirma o etimologie oarecare. Aşadar, avem de a face cu o stare de fapt, care nu poate fi evitată, nici combătută, ci trebuie pur şi simplu recunoscută ca o necesitate care se impune din punct de vedere strict practic. [Iorgu Iordan, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode, p. 52]
3.5 Hazardul joacă şi el un rol în istoria lingvistică. [Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 136]
3.6 Resursele de care dispune limba pentru creaţii lingvistice spontane, nu numai pentru onomatopee, ci şi pentru tot ce un idiom produce singur, independent de altele şi servindu-se de propriile mijloace, sunt mult mai bogate decât se admite de obicei. [Iorgu Iordan, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode, p. 113, citându-l pe Leo Spitzer]
3.7 Un principiu etimologic susţine că, înainte de a recurge la alte idiome pentru lămurirea unui cuvânt obscur, trebuie să încercăm a-l explica prin şi din limba în care el există. [Iorgu Iordan, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode p. 141, citându-l pe Leo Spitzer]
3.8 Cuvintele migrează, întocmai ca oamenii, adică prin ei sau cu ei: pornesc dintr-un loc anumit, i-am putea spune locul natal, şi se răspândesc prin regiuni mai apropiate sau mai îndepărtate, după împrejurări. [Iorgu Iordan, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode p. 157]
3.9 În Galia, latina coloniştilor romani a îndepărtat limba celţilor autohtoni şi din cauza psihologică (produs al unor condiţii obiective), anume tendinţa generală şi conştientă pe care o manifestă vorbitorii, atunci când două idiome se găsesc în contact, de a părăsi pe cel considerat inferior şi a adopta pe cel "superior" sau cu prestigiu. Dar această tendinţă are nevoie de împrejurări speciale pentru a da rezultate practice; altfel, cum s-ar explica rezistenţa, câteodată foarte puternică, a atâtor graiuri, care, deşi supuse presiunii altora, superioare lor din diferite puncte de vedere, îşi păstrează mai mult sau mai puţin înfăţişarea tradiţională? [Iorgu Iordan, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode p. 215]
3.10 Limba se transformă permanent, rămînînd totuşi ea însăşi, indiferent de amploarea transformărilor. [Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 192]
4 Influenţele reciproce ale limbilor
4.1 Diverşi lingvişti au admis, într-un fel sau altul, încă de la începuturile lingvisticei, că există influenţe din partea unei limbi autohtone, învinse cu vremea, asupra limbii învingătoare. [Iorgu Iordan, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode,, p. 17, nota 1.]
4.2 Stratul este elementul de bază al unei limbi.[ Iorgu Iordan, Istoria limbii române – pe-nţelesul tuturor, p. 26. Pentru limba română stratul este limba latină, iar elementul slav ar fi superstratul (ibidem p. 30). Ion I. Rusu consideră elementul slav ca adstrat pentru limba română (op. cit. p. 237).]
4.3 Elementul autohton este denumit substrat. [Iorgu Iordan, Istoria limbii române – pe-nţelesul tuturor, p. 17]
4.4 Prin superstrat se înţelege limba unei populaţii care vine din altă parte, de obicei în calitate de cuceritoare, dar pînă la urmă este asimilată în profitul limbii care se vorbea anterior pe teritoriul dat, trecînd totuşi acesteia din urmă unele particularităţi. [Cf. Alexandru Graur, Lingvistica pe înţelesul tuturor, p. 56]
4.5 Adstratul se referă la împrumuturile lexicale. [Ion I. Rusu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, p. 237]
4.6 Acţiunea substratului este lentă şi se realizează uneori în cursul secolelor. [Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, II, Limbile balcanice, p. 86]
4.7 Când două idiome se găsesc faţă în faţă, au loc împrumuturi de tot felul. În mod constant limba care se bucură de prestigiu, prin faptul că pare superioară dintr-un punct de vedere, joacă rolul creditorului, iar cealaltă, pe al debitorului. Noţiunea de "prestigiu" trebuie înţeleasă în mod cu totul relativ: nu există limbă, oricât de primitivă, care să nu se afle când şi când într-o situaţie favorabilă faţă de alta, fie aceasta şi cea mai privilegiată cu putinţă. Aşa se face că toate limbile pământului sunt în acelaşi timp creditoare şi debitoare. Superioritatea lingvistică este nu numai relativă, deci trecătoare, ci are şi cauze foarte felurite: cultural, militar, politic, economice, nevoile vieţii de toate zilele. [Iorgu Iordan, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode, p. 313, şi nota 1, citându-l pe Antoine Meillet]
4.8 La influinţa limbii autohtone asupra limbii adoptate ai a face cu deprinderi, de care nu te-ai putut dezbăra: ai păstrat niscai cuvinte, niscai forme gramaticale, niscai anumite cunoştinţi de lucruri şi de raporturi, chiar niscai anumite sunete. Cu totul altă chestiune e aceasta, dar n-a fost niciodată separată preciz de chestiunea bazelor de articulaţie şi psihologice. Motivele care au împins pe învăţaţi să se gândească la vreo influinţă din partea limbii autohtone sînt trei: a) În limba autohtonă se găsesc fenomene analoage; b) Se găsesc fenomene analoage într-o limbă înrudită cu limba autohtonă; c) Se găsesc fenomene analoage în limbi vorbite pe acel teritoriu pe care trăia odată poporul ce vorbia limba autohtonă. [Alexandru Philipide, Originea Romînilor, vol II, Iaşi, Tipografia Viaţa Romînească, 1928, p. 303]
4.9 Cînd două sisteme lingvistice sînt puse în contact prin bilingvism, sistemul preponderent tinde să umple golurile celuilalt. Procesul nu seamănă însă cu ceea ce se întîmplă cu vasele comunicante, căci cele două sisteme sînt ele înşile pline de contradicţii, care se dezvoltă potrivit cu legile interne ale fiecăreia. [Ion Coteanu, Cum dispare o limbă (istroromîna), p. 39]
4.10 Există o remarcabilă gradaţie din punct de videre al uşurinţii cu care se face înprumutul: Cel mai lesne anume se înprumută cuvintele; mai greu se înprumută formele gramaticale; cel mai greu se înprumută sunetele. [Alexandru Philipide, Originea Romînilor, vol II, p. 306, citându-l pe A. Meillet]
4.11 Dintre primele sfaturi date de enciclopedistul din secolul al XVIII-lea, Anne-Robert-Jaques Turgot, notăm: "să se caute etimonul întîi în limba din care face parte cuvîntul, prin cunoaşterea sistemului de derivare şi apoi în limba veche, în graiuri şi în dialecte". După ce se găseşte rădăcina, "ascunsă în derivat prin alterări fonetice", şi sensul, "ascuns prin schimbări semantice adesea ciudate", se poate trece, după părerea lui, la latină şi "în genere prin observaţii de istorie (migraţii, războaie, cuceriri) la limba-mamă a unei limbi date". Tot el cere compararea cu limbile-surori printr-un studiu istoric. Să se urmărească totodată împrumuturile cu specific tehnic şi să fie explicate prin istoria meseriilor, cercetându-se cuvîntul şi lucrul numit în raporturile lor. (O remarcabilă anticipare a metodei germane Wörter u. Sachen.) [Ion Coteanu şi Marius Sala, Etimologia şi limba română, p. 90]
4.12 L'étymologie semble être une science exacte, aisée, dont les aquets s'inscrivent sous forme d'équivalence du type tête
4.13 Les inductions auxquelles la forme d'un mot conduit un esprit poétique, les réactions que cette forme suscite en lui ne sont jamais négligeables. ... On peut parler des secrets d'une étymologie de sentiment. [Maurice Rheims, Dictionnaire des Mots Sauvages (écrivains des XIXe et XX siècles), pp. 6-7]
4.14 Il est vrai que la langue, ayant pour fonction de fonder une entente, exclut ce qui risque de la brouiller. Phonèmes, marques morphologiques, syntaxe représentant dans chaque idiome des limites entre lesquelles le discours s'instaure, limites qu'il ne saurait transgresser ni dépasser trop loin sous peine de n'être pas compris. Il en va de même des unités lexicales que les besoins de la communication mettent en jeu. Elles forment, dit-on, des séries ouvertes. Soit, mais à y réfléchir le nombre de celles qui servent aux entretiens communs doit être restreint. [Maurice Rheims, op. cit. p. 7]
4.15 Enumerând în lucrarea sa Limba şi cultura etruscilor care sunt metodele folosite pentru cercetarea limbii etrusce, Giuliano Bonfante declară: Aşa numita metodă etimologică, care se bazează pe compararea etruscei cu alte limbi, vii sau moarte, a fost întrebuinţată pe scară largă până în 1885 (şi chiar şi după aceea), dar nu a dat nici un fel de rezultate pozitive. Cu toate că ea a fost abandonată de cercetătorii serioşi, ea continuă să înflorească printre diletanţi. Aproape că nu există limbă pe lume care să nu fi fost adusă în comparaţie cu etrusca: greaca, armeana, turca, azteca, hitita şi multe altele. (p. 96)
4.16 În interpretarea fenomenelor de limbă s-ar impune ca savanţii să recunoască şi să declare cu deplină sinceritate gradul de siguranţă/nesiguranţă a afirmaţiilor pe care le fac. Am putea imagina o scară a acestui grad, cu trepte mergând de la imposibilitatea dovedită, prin improbabilitate, posibilitate şi probabilitate la siguranţa dovedită a fenomenului. Ceva de acest gen găsim, spre lauda autorului, în lucrarea lui Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, unde la pagina 5 se arată: "...am cercetat monografic cuvintele pe care le atribuim substratului: Am grupat aceste elemente în: sigure şi probabile." De altfel, ideea precizării gradului de siguranţă a afirmaţiilor privind istoria limbilor o găsim şi la Iancu Fischer, în Latina dunăreană.
5 Limba comună indo-europeană
5.1 Elementele esenţiale comune – materiale şi structurale – ale limbilor IE vechi, aşa cum ne apar ele la nivelul primelor atestări, dovedesc descendenţa lor din aceiaşi sursă, idiomul neatestat, numit în mod convenţional indo-europeană comună. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi , Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene, p. 186]
5.2 Au fost menţionate şi contactele cu semiţii, sugerate de anumite fenomene lingvistice, cu care e posibil ca IE să fi format la origine un singur neam. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene p. 345]
5.3 Unii lingvişti au afirmat că hitita era o limbă soră pentru limbile IE. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene p. 347]
5.4 Cristalizarea limbii comune IE trebuie să se fi produs într-o regiune de contact cu fino-ugrienii. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene p. 354]
5.5 Aşa cum au susţinut unii cercetători din şcoala neolingvistică, ipoteza unei limbi IE neuniforme spaţial nu echivalează cu nerecunoaşterea unităţii ei relative. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene p. 198] Totuşi după V. Pisani limba IE nu avea un sistem unitar, ci reprezenta numai o sumă de dialecte variate în timp şi spaţiu. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene p. 205, nota 15]
5.6 Ca orice limbă vie, limba comună indo-europeană trebuie să fi fost alcătuită dintr-o sumă de graiuri şi dialecte, cu atât mai mult cu cât era idiomul, nefixat prin scriere, al unei uniuni de triburi având între ele slabe legături şi care adesea migrau la mari distanţe, pe teritorii locuite de colectivităţi vorbind limbi de altă origine. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene p. 326]
5.7 Oricât de multe amestecuri etnice au cunoscut triburile indo-europene şi oricât de variată a fost istoria lor, idiomurile pe care le vorbeau au păstrat în comun o serie de elemente – cuvinte şi forme gramaticale – inconfundabile, care atestă originea lor comună. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene p. 20]
5.8 Pentru încercarea de reconstituire a limbii IE primitive o mare importanţă o are limba sanscrită.
5.9 Sanscrita, împreună cu iraniana veche, provine din indo-europeana (ariana), limbă dispărută, desprinsă din IE primitivă. Ulterior din sanscrită s-au format limbile grupului indic indo-european. S-a păstrat în Vede, Brahmane, Upanişade (sanscrita veche) şi în Panciatranta, Mahabharata, Ramayana, operele lui Kalidasa (sanscrita clasică) şi a fost descrisă şi analizată în gramatica lui Panini (sec. 5-4 a Hr). Astăzi este încă folosită ca limbă a lumii savante. Cele cca. 800 de rădăcini verbale, de forma (C1)V(C2) fundamentează încercările de reconstituire ale limbii IE primitive. [Cf. 
Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Limbile Lumii.]
6 Limbile indo-europene
6.1 Limbile indo-europene vechi au fost grupate în două tipuri: kentum şi satem, caracterizate prin particularităţi fonetice, gramaticale şi lexicale. Că tipurile kentum şi satem nu diferă prin trăsături esenţiale, se vede şi din aceea că una dintre deosebirile caracteristice dintre ele constă în faptul că palatalelor [de exemplu k şi g(h)] din limbile de tip kentum le corespund, în limbile satem, spirante [s şi z] (a se vedea Hadrian Daicoviciu, Dacii, p. 22). Totuşi există şi trăsături comune ramurilor aparţinând la tipuri diferite. [Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Limbile Lumii, p. 115] Există o anumită dificultate în întocmirea listei şi clasificării limbilor, mai ales dacă se doreşte ca lista să se refere atât la limbile vii cât şi la cele moarte.
6.2 Tipul kentum
6.2. 1 Ramura celtică
Grupul continental
Limba galică, dispărută dar formând substratul limbii franceze
Grupul insular
Limba scoţiană
Limba irlandeză
Limba galeză
Limba cornică
Limba bretonă
6.2.2 Ramura germanică
Grupul de Nord (scandinav)
Limba daneză
Limba suedeză
Limba norvegiană
Limba islandeză
Grupul de Vest
Limba faroeză
Limba engleză
Limba frizonă
Limba germană
Limba idiş
Limba luxemburgheză
Limba olandeză
Limba flamandă
Limba africaans
6.2.3 Ramura greacă
Limba greacă
Limba macedoneană antică, dispărută
6.2.4 Ramura italică
Grupul latin
Limba latină, limbă moartă, dar vorbită, ca limbă oficială a satului Vatican. A evoluat în familia limbilor romanice. Folosită şi ca limbă savantă.
Grupul umbro-sabellic, azi dispărut
Familia romanică:
Grupul ibero-romanic [Există păreri după care vorbirea galiciană ar constitui o limbă distinctă în grupul ibero-romanic. Ar fi a 11-a limbă romanică modernă.]
Limba spaniolă
Limba portugheză
Limba catalană
Grupul galo-romanic
Limba franceză
Limba occitană
Grupul italo-romanic
Limba italiană
Limba română
Limba dalmată, moartă
Limba sardă
Limba retoromană
6.2.5 Ramura anatoliană
Limba hitită, moartă
Limba luvită, dispărută
Limba palaită, dispărută
Limba lydiană, dispărută
6.2.6 Ramura toharică
Limba toharică, moartă
Alte limbi, dispărute, vorbite până prin sec.10 în Asia Centrală.
Fără încadrare în vreun tip
6.2. 7 Ramura albaneză
Limba albaneză[Alexandru Philipide încadrează albaneza în grupul satem. Vezi Originea Romînilor, vol II, Iaşi, Tipografia Viaţa Romînească, 1928, p. 761]
6.3 Tipul satem
6.3.1 Ramura armeană
Limba armeană
6.3.2 Ramura baltică
Limba letonă
Limba lituaniană
6.3.3 Ramura indo-iraniană
Grupul indic
Grupul iranian
Limba osetă
Limba beluciană
Limba kurdă
Limba persană
Limba tadjikă
Grupul nuristani
Limba afgană
6.3.4 Ramura slavă
Limba slavă comună. Dispărută. A evoluat în limbile slave actuale.
Grupul oriental
Limba rusă
Limba ucrainiană
Limba bielorusă
Grupul occidental
Limba polonă
Limba cehă
Limba slovacă
Grupul meridional
Limba bulgară
Limba sârbo-croată
Limba macedoneană
Limba slovenă
6.3.5 Ramura traco-frigiană
Limba traco-geto-dacă, dispărută. a format substratul limbii române.
Limba frigiană, dispărută
6.3.6 Ramura ilirică
Limba ilirică, dispărută
Limba raetică, dispărută
Limba ligură, dispărută
Limba venetă, dispărută
Limba messapică, dispărută
7 Aria geografică de răspândire a limbilor indo-europene
7.1 Arheologia preistorică a adus la lumină numeroase centre ale culturii vechi IE începând cu epoca neolitică. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene, p. 343]
7.2 De la cele mai vechi atestări ale lor, limbile IE se află răspândite în Asia şi Europa. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene, p. 344]
7.3 Problema patriei primitive a triburilor IE a preocupat pe cercetători, chiar de la începuturile indo-europenisticii. Dezbătută de aproape două secole, problema patriei primitive a IE, la a cărei rezolvare au participat cu variate soluţii cercetători din domeniul lingvisticii şi al arheologiei preistorice, al etnografiei şi al antropologiei, a iscat numeroase dispute şi controverse. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene,p. 343] Au fost propuse şi argumentate diverse zone, unele mai restrânse ca întindere, altele pe spaţii mai largi. Dacă luăm în considerare cele mai multe propuneri, vom reţine o zonă întinsă pe continentele Europa şi Asia, care nu depăşeşte anumite limite. Limita dinspre vest este Oceanul Atlantic, Munţii Pirinei şi Canalul Mânecii; spre sud spaţiul european nu trece de Munţii Alpi, sudul zonei Iliriei antice, Munţii Balcani. Limita nord-europeană este Marea Nordului, sudul Scandinaviei, Marea Baltică, inclusiv zona ţărilor Baltice, nordul câmpiei ruse până la Munţii Urali. În Asia sunt cuprinse Asia Mică, Caucazul, Iranul, India, Bactriana, Turchestanul de Vest şi zona Pamirului. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene, p. 343]
7.4 De timpuriu şi-a făcut loc ipoteza unei patrii IE în Europa. Numeroasele descoperiri arheologice şi studiul atent al hidronimiei au dovedit falsitatea tezei potrivit căreia Europa ar fi fost pustie până la migraţia din Asia a IE şi au evidenţiat, în mod clar, atât marea vechime a unor aşezări aparţinând unor triburi IE, cât şi prezenţa anterioară a unor populaţii preindo-europene, între care bascii, urmaşi ai iberilor. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene,p. 348]
7.5 În SV şi NV Europei s-au aflat până în epoca istorică populaţii neindo-europene: iberi, basci, liguri, picţi, scoţi, etrusci, reţi. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene,, p. 358]
7.6 Unii cercetători au afirmat că poporul indo-european fiind foarte numeros şi alcătuit din comunităţi ce vorbeau idiomuri diferite, ar fi ocupat un spaţiu foarte mare, ce se întindea de la Atlantic până la Ural. Lituanienii, slavii, germanii şi celţii (după alţii şi ilirii) ar fi fost autohtoni în regiunile lor istorice. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene,, p. 347]
7.7 Alţii consideră că patria comună a IE a fost situată în stepele europene de sud-est, la graniţa Asiei, cu prelungiri până în munţii din Afganistan şi în regiunea Tukestan-iranică. De aici s-ar fi produs curentele migratorii, care s-au soldat cu scindarea poporului IE şi a limbii lui, proces ale cărei prime faze ar putea fi datate în jurul anului 3000 a. Hr. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene,, p. 360]
7.8 Alţii socotesc momentul migraţiilor ca trebuind să fie aşezat în ultimile secole ale mileniului III a.Hr. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene,, p. 361] Către jumătatea mileniului II a. Hr. se produce extinderea indo-iranienilor spre Persia şi India. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene,, p. 362]
7.9 În urma procesului de diversificare, condiţionat de un complex de factori, din trunchiul limbii-bază indo-europene s-au desprins, în epoci diferite, idiomurile indo-europene devenite limbi independente. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene,p. 326]
8 Diversificarea şi scindarea limbilor indo-europene
8.1 Întrucât la sfârşitul mileniului III a.Hr. idiomurile IE erau deja separate şi cu modificări specifice, faza ultimă a comunităţii lor trebuie situată într-o perioadă mai arhaică. În acea perioadă IE se aflau deja în Europa, ocupând o regiune din Europa Centrală şi de E, între Rin şi Don, la S de Marea Baltică şi de Marea Nordului – ţinut ce cuprindea stepa rusă şi câmpia polonă. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene,, p. 354]
8.2 Principalul proces care a intervenit în formarea limbilor indo-europene a fost diversificarea limbii comune IE, provocată de scindarea treptată, deci nesimultană a comunităţii lingvistice care o vorbea – proces cu maximă intensitate în comuna primitivă, în condiţiile unei uniuni tribale răspândite pe un teritoriu relativ întins şi fără graniţe fixe. Limbile indo-europene vechi reprezintă continuarea, în condiţii specifice, a limbii-bază, transferată prin migraţia, uneori la mari distanţe de vatra comună, a unor ramuri desprinse din colectivitatea indo-europeană. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene,, p. 19]
8.3 Pe bază de argumente geografice, culturale şi lingvistice, s-a susţinut că, de timpuriu, limba comună IE s-ar fi scindat în două ramuri, una europeană şi cealaltă asiatică, prin migraţia spre est a triburilor care au dat naştere comunităţii arice (indo-europene); ulterior, din cele două ramuri, s-ar fi desprins idiomurile IE atestate istoriceşte. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene,, p. 327]
8.4 Se poate observa că, în latura sa esenţială, în ceea ce numim nucleul fondului principal lexical, inventarul de termeni este general IE, reprezentând fondul arhaic menţinut în mare parte din limbile IE vechi. Ceea ce frapează este mulţimea termenilor care, cu sensul păstrat sau adecvat la noi realităţi, s-au menţinut până în zilele noastre. Studiul lexicului IE ne aduce aminte că termeni din limba română, dintre cei mai uzuali (zi, noapte, viaţă, moarte, lege, pace, frate, soră, ochi, dinte, apă, vânt etc) îşi află coresponenţe, peste timp şi spaţiu, nu numai în textele homerice sau în legendele vechi celtice, dar şi în Vedele indiene, în Avesta iranică, în textele toharice de la graniţa Chinei sau în arhivele hitite. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene, p. 321 - 322]
9 Limba geto-dacilor
9.1 Majoritatea specialiştilor consideră – aşa cum o demonstrează şi arheologia –, că dacii nu ar fi rezultatul unei migraţii dinspre sud, ci al unui proces local de etnogeneză. De altfel, Vasile Pârvan a susţinut ipoteza unei migraţii daco-getice, văzută ca o expansiune în toate direcţiile din spaţiul carpato-dunărean, atît spre sud, cît şi spre nord sau vest (Getica, p. 220 şi urm). [A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, p. 82, nota 13 a lui Alexandru Zub. ]
9.2 Teritoriul locuit de daco-geţi era cuprins între Munţii Haemus (Balcani) la sud, Pontul Euxin (Marea Neagră) şi Nistrul sau Bugul la est, ramura nordică a Munţilor Carpaţi la nord şi Tisa sau Dunărea la vest. [cf. Ion I. Rusu, op. cit, p. 78]
9.3 Alţi autori se referă însă la un teritoriu mult mai întins. Astfel L. Musset vorbeşte despre supravieţuirea unei serii de insule obscure "valahe" în întreg bazinul dunărean, din Suabia până în Transilvania. Aceste insule au fost până în cele din urmă germanizate, cele occidentale, iar altele au fost înghiţite de invazia maghiară. [L. Musset, Les invasions. Les vagues germaniques, Paris, 1969, pp. 202-203, citat de Stelian Brezeanu în prefaţa la Gheorghe I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, p. 42] O excepţie notabilă este insula istroromână, despre care putem considera că face parte din acele insule citate de L. Musset, care rezistă până acum, în condiţii deosebit de vitrege.
9.4 Către sud nu putem neglija existenţa, inclusiv menţinerea de necontestat până în zilele noaste, a grupurilor compacte de aromâni şi de meglenoromâni, despre care se fac tot felul de presupuneri privind deplasarea lor în timp, dar despre care nu se poate elimina nici posibilitatea ca să se găsească pe locurile pe care ar fi autohtone.
9.5 Spre est este iarăşi de reţinut existenţa unor teritorii întinse locuite compact de vorbitori ai limbii române, continuate de insule răspândite până dincolo de Nipru.
9.6 Oricum, faptele lingvistice obligă la delimitarea unui teritoriu lingvistic trac (din nordul Greciei şi pînă pe versantul nordic al Munţilor Balcani) învecinat la vest cu teritoriul iliric (din nord-estul Mării Adriatice) şi, la nord, cu teritoriul daco-moesian (cuprinzînd vechea Dacie, cele două Moesii şi, poate, Dardania). [Alexandru Rosetti şi colectiv, Istoria limbii române, volumul II, p. 313]
9.7 Nu putem şti deocamdată cu siguranţă deplină care este semnificaţia şi rostul celor două numiri regionale deosebite (geţi, daci) pentru o populaţie ce se întindea din Dobrogea până la izvoarele Tisei şi chiar mai la vest şi nord est; sigură este o înrudire strânsă şi identitatea de limbă între geţi şi daci, cum atestă ştirile antice, precizând că ei vorbeau aceeaşi limbă (Strabo, VII 305; Iustinus, XXXII 3,16; Appian, Prooem.) [Ion I. Rusu, op. cit. p. 78-79] Afirmaţiei lui Strabo că dacii vorbesc aceeaşi limbă cu geţii, iar aceştia din urmă sînt de aceiaşi limbă cu tracii nu trebuie să i se acorde mai multă valoare decît aserţiunii călătorilor italieni în Ţările Române în secolul al XVI-lea, cum că româna ar fi un dialect al limbii italiene. [Alexandru Rosetti şi colectiv, Istoria limbii române, volumul II, p. 318 nota 2]
9.8 Din studierea comparativă a onomasticei, a rezultat că traca şi illyra ar fi două idiomuri satem indo-europene diferite. Poate să fi avut dreptate Konstantin Jirecek, care afirma, acum un veac, că tracii şi illyrii erau înrudiţi cam ca slavii cu lituanii sau ca germanii cu scandinavii. [Ion I. Rusu, op. cit. p. 86-87]
9.9 Este valabil ... raţionamentul următor: dacă între limbile balcanice actuale există, în ciuda diversităţii originilor, numeroase elemente comune, cu atât mai mult e de presupus că astfel de elemente trebuie să fi existat în limbile antice vorbite în această zonă geografică, toate fiind limbi indo-europene. [Grigore Brancus, Vocabularul autohton al limbii rmane, p. 26]
9.10 Geto-dacii sunt consideraţi ca formând o grupă deosebită în marea familie a triburilor tracofone. [Ion I. Rusu, op. cit. p. 78]
9.11 Resturile de limbă traco-dacă-frigiană (inscripţia de pe inelul de aur de la Ezerovo, cca. 80 de glose, 57 de nume de plante medicinale, cca. 2200 nume proprii de persoane, triburi, divinităţi, localităţi şi elemente geografice (900 toponime – nume de locuri, ape, munţi etc.) [Hadrian Daicoviciu, Dacii, p. 31], inscripţii, papyri, monede, inscripţii frigiene) au fost studiate începând din veacul al XIX-lea de mai muţi lingvişti, dintre care: Paul De Lagarde, August Fick, Wilhelm Tomaschek, Gustav Meyer, Paul Kretschmer, Norbert Jokl, Dimitrie Decev, Seure, Mateescu, K. J. Jirecek. [Hadrian Daicoviciu, Dacii, p. 79-80, incl. nota 27]
9.12 Glosele dace privesc 73 [57 distincte] nume de plante, menţionate de Pedanios Dioscorides (42) şi Pseudo-Apuleius Platonicus (31). ... După părerea lui Dimitrie Decev, din aceste 73 de nume, 19 sunt latine, 15 greceşti şi 39 dace. (E posibil ca 19 nume să fi existat în latină şi dacă, 15 în greacă şi dacă iar 39 în dacă, dar nu şi în latină sau greacă.)
9.13 O "cărticică de versuri getice" scrisă de poetul Ovidiu aflat în surghiun la Tomis s-a pierdut. [Hadrian Daicoviciu, Dacii,, p. 79] Într-una din elegiile sale, Ovidiu scrie: Mi se pare că eu însumi am uitat limba latină şi am învăţat să vorbesc ca geţii şi sarmaţii".[Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, p. 676 şi nota 2. Ovidiu Trist. V. 12.v. 57 seqq: Ipse mihi videor jam dedidicisse latine, Jam didici getice sarmaticeque loqui.]
9.14 Geţii, cum ne spune Ovidiu, aveau o mare putere de asimilare. [Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, p. 677, citând Tristele V. 7.51-52.]
9.15 După cum vedem, exista o mare asemănare între limba geţilor şi limba latină. Fondul ambelor limbe era comun. Limba geţilor era, după Ovidiu, o limbă barbară, însă o limbă barbară latină. [Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, p. 677]
9.16 Limba traco-dacă este, aşa cum s-a presupus din sec. XIX şi cum au confirmat cercetările recente, o limbă de sine stătătoare din grupul european satem, înrudită în primul rând cu illyra din nord-vestul Peninsulei Balcanice şi cu messapica (illyra din Calabria), apoi cu balto-slava şi cu iraniana. [Ion I. Rusu, op. cit. p. 81]
9.17 Limba tracică, fiind şi ea o ramură a limbilor arice, nu ar trebui să ne minuneze, chiar dacă am găsi în ea un cuvânt pe deplin identic cu unul al limbelor slave. [A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, p. 76]
9.18 Chestiunea limbii dace a fost mult discutată, fiind privită ca de origină: germanică (Grimm), slavă (K. Muhlendorff), celtică (Lorenz Dieffenbach, ş. a.), tracică (B. P. Haşdeu, Herman Hirt, C. Paoli). Fără îndoială vocabularul dac cuprindea cuvinte din toate acestea şi nu este exclus ca unele dialecte să fi fost apropiate de limba latină. [Octav George Lecca, Formarea Poporului Românesc, p. 25]
9.19 În Dacia, limba traco-dacică s-ar părea că a dăinuit mai mult decât cea traco-moesică în sudul Dunării, mai ales sub influenţa traco-dacilor liberi din afara provinciei carpatice, care nu au fost supuşi de romani în 106 d. Hr. Din toponimia daco-romană s-au perpetuat numele unor ape importante: Alutus (Olt), Crisius (Criş), Marisius (Mureş), Samu (Someş), Tibisis (Timiş). [Octav George Lecca, Formarea Poporului Românesc, p. 82-83]
9.20 Dacă ... limba autohtonă a supravieţuit, ca limbă rurală, dincolo de secolul al IV-lea, un al doilea strat de împrumuturi nu e exclus în faza dominării tendinţelor de diferenţiere; pătrunderea în Dacia abandonată a unor populaţii dacice din afara provinciei ar putea da o oarecare consistenţă ipotezei acestui al doilea strat (care n-ar mai avea statutul de "substrat" ci de "adstrat", distincţie fără prea mare importanţă în cazul nostru. [Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 205]
9.21 Noile interpretări ale iconografiei de pe Columna lui Traian, prezenţa dacilor în armata romană şi, mai presus de toate, descoperirile arheologice şi numismatice aduc dovezi convingătoare în favoarea supravieţuirii elementului autohton în Dacia romană şi greutatea lui decisivă în procesul etnogenezei poporului român. [C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, E. Cizek, Ion I. Rusu, C. Petolescu, D. Protase, D. Tudor, L. Bârzu şi S. Brezeanu, citaţi de Stelian Brezeanu în notele la O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, p. 205-206]
9.22 Unificarea statală de tip roman şi unificarea lingvistică prin latină găsind în Dacia un teren favorabil, s-au realizat într-o perioadă nu foarte îndelungată. De aceea presupunem că influenţa autohtonă asupra latinei, petrecută în condiţiile speciale de bilingvism al populaţiei indigene, a avut un caracter în general uniform. Chiar dacă unele cuvinte de origine traco-dacă păstrate în română aveau circulaţie teritorială restrânsă, ele au devenit generale prin latină. [Grigore Brâncuş, Istoria cuvintelor, p. 9] Intereasntă presupunere. Autorul consideră logic existenţa unei perioade de bilingvism daco-latin pentru populaţia Daciei. Totuşi, unificarea statală de tip roman a avut loc pe o suprafaţă de numai 30% până la 50% din teritoriul locuit de daco-geţi. Astfel se cere explicarea unificării lingvistice pe întregul teritoriu şi prin alte considerente decât influenţa latină.
9.23 Rămâne de explicat de ce latina a înlocuit în asemenea măsură şi atât de repede limba dacă, încât în română nu se mai păstrează nici un cuvânt dac. Nu găsesc nimic satisfăcător în această privinţă. Dar lingvistica este plină de mistere. [Ferdinand Lot, Observaţii asupra cărţii lui Gh. I. Brătianu: Une enigme et une miracle historique: le peuple roumain, eduţia a II-a, Paris, 1943, citat de Stelian Brezeanu în O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, p. 161]
9.24 Interpretarea elementului autohton al limbii române depăşeşte, evident, cantitativ şi calitativ, comparaţia cu albaneza. Criteriile stabilirii şi explicării acestor elemente trebuie să fie următoarele:
a) Domeniul în care trebuie să căutăm elementele de substrat este acela al elementelor fără etimologie sau cu etimologie nesigură. Vagi concordanţe cu fapte slave, latine etc. (explicabile uneori prin comunitatea de origine indo-europeană a acestor limbi) nu trebuie să ne facă să renunţăm la căutarea unei explicaţii posibile prin substrat.
b) Prima comparaţie necesară trebuie să se facă cu resturile, oricît de precare şi nesigure, ale daco-moesienei, aproape pierdute din vedere pînă în prezent.
c) Din cauza sărăciei acestui material şi în lipsa unor corespondenţe daco-moesiene, trebuie să facem apel la comparaţia cu oricare dintre vechile limbi balcanice. Dacă nu există în cuvîntul românesc trăsături fonetice certe care să contravină originii lui daco-moesiene nu trebuie să conchidem că el este împrumutat din altă limbă veche balcanică, ci că a aparţinut cîndva şi daco-moesienei, chiar dacă astăzi îl avem atestat numai în tracă, macedoneană sau iliră.
d) Concordanţa numai cu albaneza, sau chiar şi cu alte limbi balcanice moderne (bulgara, de ex.), care nu au moştenit, ci au împrumutat elementul respectiv din albaneză sau direct din substrat, este concludentă pentru apartenenţa la substrat. Comparaţia trebuie însă făcută între formele românei comune şi albanezei comune, şi trebuie extinsă şi la alte limbi indo-europene, pentru a putea decide raporturile între formele şi sunetele respective.
e) Cînd cuvîntul românesc nu este atestat în limbile balcanice antice şi nici în albaneză, dar nu este moştenit din latină, nici împrumutat, comparaţia cu limbile baltice şi cu armeana poate să fie de un real folos.
f) În afara limbilor menţionate, comparaţia poate fi extinsă la oricare dintre limbile indo-europene vechi sau moderne din care româna nu a putut împrumuta direct sau mijlocit, păstrînd cu stricteţe regulile concordanţelor în plan indo-european între limbile atrase în comparaţie.
g) referirea la simple rădăcini indo-europene nu este edificatoare. Trebuie găsite cuvinte concrete existente în diverse limbi indo-europene şi explicarea cuvîntului românesc trebuie făcută nu numai pentru rădăcină, ci pentru toate elementele lui.
h) Pentru faptele morfologice, concordanţa numai structurală (nu şi materială şi funcţională) nu dă certitudinea, ci numai posibilitatea înrudirii. [Alexandru Rosetti şi colectiv, Istoria limbii române, volumul II, p. 319-320]
10 Limba latină
10.1 Un prim val de popoare incinerante, (adică al celor care-şi ardeau morţii), terramaricolii, care cunoşteau întrebuinţarea şi tehnica aramei, apare în Italia de nord la mijlocul mileniului II a. Hr. Ei reprezintă primii năvălitori indo-europeni, veniţi în Italia de pe meleagurile transalpine. Un al doilea val, tot de popoare incinerante, s-a suprapus mai târziu, la sfârşitul celui de al doilea mileniu a. Hr., terramaricolilor. Ei cunosc utilizarea fierului. [Pierre Grimal, Civilizaţia romană, vol. I p. 10]
10.2 Un scenariu posibil al pătrunderii latinilor în Peninsula Italică, în valuri de infiltrare succesive, mai mult sau mai puţin numeroase (Depăşind astfel vechea imagine a "invaziilor pustiitoare", infirmate de cercetările arheologice. n.a,), este acela al căii nordice: italicii ar fi pătruns dinspre zona Dunării de mijloc, prin cea a Padului inferior, pe versantul adriatic al peninsulei, pentru a se fixa apoi în ţinuturile în care îi surprindem începând cu prima jumătate a mileniului I a.Hr.
10.3 O teorie mai recentă preferă să pledeze în favoarea "căii răsăritene". Văzută în aceleaşi două valuri de infiltrare succesivă, sosirea latinilor este presupusă a se fi petrecut nu pe calea uscatului, ci peste mare, din Iliria şi Dalmaţia.
10.4 Cronologic, pătrunderea pare să se fi petrecut, pentru primul val după 1500 a. Hr., iar al doilea către 1000 a. Hr. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, op. cit. p. 56-57]
10.5 În anul 30 d. Hr. la 21 de ani de la cucerirea Pannoniei de către romani, Velleius Paterculus scria: "În toate Pannoniile există nu numai obiceiuri şi moravuri romane, dar şi un fel de limbă romană şi mulţi se ocupă şi cu literatura. [Velleius Paterculus, Historiae romanae ad M. Vinicium libri duo. II. 110.5, citat de Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, p. 680 şi nota 4.]
10.6 Din cadrul grupului limbilor italice, nu numai pentru întreaga istorie politică şi culturală a Europei viitoare, ci şi pentru evoluţia lingvistică de la stadiul vechi IE la limbile IE moderne mărturia cea mai importantă este aceea a limbii latine, care, datorită întinderii imense a puterii romane, a dobândit un uriaş spaţiu de afirmare, în dauna vecinilor etrusci şi osco-umbrieni, apoi a celţilor italici şi a messapilor, apoi a galilor şi a ibericilor, apoi a dalmaţilor, moesienilor şi daco-geţilor etc. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, op.cit, p. 57-58]
10.7 Latina are drept continuare directă, la nivelul vorbirii populare, limbile romanice: româna, italiana, sarda, provensala, franceza, catalana, spaniola, portugheza. Acestea sunt descendenţi moderni, cristalizaţi la cumpăna mileniilor I şi II ale erei noastre. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, op.cit, p. 233, nota **]
11 Limbile slave
Limbile slave se trag, toate, dintr-o limbă-bază neatestată, slava comună, a cărei existenţă a durat aproape un mileniu, cam între sec.V a. Hr. şi sec. V d. Hr. Ea a rezultat în urma evoluţiei unui dialect indo-european – protoslava – înrudit îndeaproape cu cel protobaltic. Vorbită de o uniune de triburi între care existau legături, slava comună avea un caracter destul de unitar. Diversificarea dialectală a slavei comune s-a produs relativ târziu şi a fost mai slabă decât în cazul altor limbi IE vechi. Migraţia triburilor slave, în primul mileniu al erei noastre, din regiunea patriei lor spre alte ţinuturi, la nord-est de Carpaţi şi la sud de Pripet, în Peninsula Balcanică şi spre vest, în Boemia şi Moravia, în ţinutul Dunării de mijloc, în estul Germaniei, peste Oder şi până la Elba, precum şi spre nord, spre ţărmurile Mării Baltice şi în nordul Rusiei a antrenat treptata diversificare dialectală a slavei comune în trei ramuri principale – de sud, de est şi de vest – la rândul lor scindate ulterior în dialecte care au dat naştere limbilor slave atestate istoriceşte. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, op.cit, p. 65]
12 Teritoriul de formare a limbii române
12.1 În ce priveşte teritoriul ocupat de romani în Dacia, după cucerirea ei în 106, există păreri destul de diferite.
12.2 Provincia Dacia Traiană avea o suprafaţă bine definită. Limitele ei erau Dunărea, Tisa, valea Someşului, arcul Carpaţilor Orientali şi Meridionali, valea Oltului. În rest, unii istorici susţin că erau incluse şi actuala Muntenie, jumătatea sudică a actualei Moldove dintre Prut şi Munţii Carpaţi până prin zona oraşului Roman, sudul Basarabiei şi Transnistriei. Alţii nu recunosc aceste suprafeţe ca incluse în Imperiul Roman. Alţii menţionează totuşi că exista un anume control roman şi în aceste zone, dar în niciun caz nu că era vorba de o administraţie romană, decât în anumite capete de pod punctuale, aflate pe malul stâng al Dunării, dintre care unul important era cel de la Barboşi, în sudul Moldovei, între cursurile inferioare ale Prutului şi Siretului.
12.3 Condiţia favorizantă, dacă nu determinantă, a romanizării este includerea unui anumit teritoriu în statul roman ... În afara graniţelor Imperiului putem asista la învăţarea limbii latine de către o pătură mai mult sau mai puţin largă a populaţiei, dar nu la ... uitarea limbii autohtone. [Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 14]
12.4 Nu ne putem opri de a nu ne gândi la dacii liberi pribegi în faţa cuceririi romane, trăind la marginile limes-ului şi rămaşi credincioşi formelor tradiţionale preromane, ale căror urme persistă, pe teritoriul imperiului, ca şi în adăposturile primitive ale acestor disidenţi. [Gheorghe I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric, poporul român, p. 134]
12.5 Astfel se explică ... rezistenţa la asimilarea lingvistică ... cea a regiunilor muntoase sau deşertice, cu economie închisă, bazată mai ales pe creşterea animalelor; populaţiile acestea duceau o viaţă mai mult sau mai puţin izolată, ceea ce le permitea să se folosească în continuare de limba autohtonă ... [Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 14-15]
13 Limba română
13.1 Faptul că cele mai tipice trăsături ale limbii române se găsesc în toate dialectele, dovedeşte că în epoca de formare a limbii strămoşii noştri nu erau despărţiţi, că între cei ce vorbeau această limbă exista o comunitate geografică. [Ion I. Rusu, op. cit p. 150, citându-l pe Sextil Puşcariu]
12.2 Româna este, dintre toate limbile romanice, cea mai populară şi cea mai puţin influenţată de latina clasică. [Gheorghe I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric, poporul român, p. 95]
12.3 Româna este, după cum se ştie, mai unitară decât alte limbi romanice. [Ion Coteanu, Cum dispare o limbă (istroromîna), p. 13]
12.4 În română expresia fonică a elementelor din substrat s-a conservat mai bine (decât în albaneză, [în care s-au produs cele mai multe transformări fonetice]). [Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, p. 11]
12.5 Pe teritoriul vechii Dacii, începând de la şesurile cele mai deschise invaziunilor şi până în sînurile cele mai nestrăbătute ale Carpaţilor, noi nu aflăm nici o variaţiune de limbă românească. Ea ne apare uniformă în toate regiunile, de la Morava şi din pustele Ungariei pînă departe prin stepele meridionale ale Rusiei europene, însă cu un dialect rotacizant al aceleiaşi limbe. [Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, p. 382]
12.6 Erudiţii au remarcat conservatorismul pronunţat, remarcabil, al poporului român în ce priveşte fenomenele de limbă. [Ion I. Rusu, op. cit, p. 151 şi nota 14 citându-l şi pe W. Tomaschek]
13.1 Substratul (autohton)
13.1.1 Opinia învechită despre puritatea romană a structurii social-etnice a popoarelor neolatine a fost treptat înlocuită prin observaţia că la baza acestora stă fondul etnic local (substratul) în fiecare din provinciile fostului Imperiu roman. S-a admis în principiu că aceeaşi era situaţia în teritoriile de lângă Dunărea de Jos, în provinciile carpato-balcanice Dacia, Moesia, şi Tracia nord-vestică, supuse romanizării. [Ion I. Rusu, p. 165]
13.1.2 Pornind de la definiţia genealogică a limbii române, în perspectivă geografică, primul strat lingvistic care trebuie luat în considerare este elementul autohton, adică idiomul (sau idiomurile) vorbite de populaţiile din provinciile dunărene supuse procesului de romanizare. [Valeriu Rusu, Tratat de dialectologie românească, p. 157]
13.1.3 Acţiunea substratului, anevoioasă de probat, nu trebuie totuşi exclusă, din explicaţia apropierilor dintre limbile balcanice căci nu este datorat hazardului faptul că latina vorbită în părţile romanizate ale provinciilor dunărene a evoluat într-alt fel decât latina din Galia. [Alexandru Rosetti, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, 1978 p. 204, citat de Valeriu Rusu, Tratat de dialectologie românească, p. 158 şi p. 162 nota 14]
13.1.4 Să nu uităm că romanii au venit în Dacia ca militari, constructori, meseriaşi, funcţionari etc., dar nu ca păstori. De aceea, era şi firesc ca geto-dacii, însuşindu-şi latina, să reţină din idiomul matern vocabularul legat de aceste forme de civilizaţie prin care ei erau superiori romanilor. De altfel, substituirea unei limbi prin alta, în condiţiile contactului popular, nici nu e de conceput fără o influenţă din partea limbii substituite. Faptul că limba geto-dacilor nu ne este cunoscută nu înseamnă că ea nu a existat şi că trebuie să admitem, ca urmare, influenţa târzie a albanezei pentru simplul motiv că aceasta e o limbă cunoscută. [Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, p. 21]
13.1.5 Pe de altă parte, cuvintele latine care semănau cu cele autohtone (fie fortuit, fie datorită originii indo-europene comune) puteau avea o evoluţie semantică determinată de această asemănare exterioară. [Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 138]
13.1.6 Cu privire la influenţa dacică asupra evoluţiei semantice sau formale a cuvintelor latine nu se pot formula decît ipoteze vagi, dar posibilitatea unor asemenea influenţe este indubitabilă. [Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 142]
13.1.7 Cât priveşte numeralele de tipul unsprezece, considerate de obicei ca o influenţă veche slavă, Iancu Fischer presupune şi faptul că la baza lor stau formule analitice latine unus super decem. Aceste construcţii au putut să apară fie independent de situaţia din alte limbi, fie ca rezultat al unei transpuneri în latină a unei construcţii similare din substrat. Prima ipoteză are ca punct de plecare sistemul crestării pe răboj, folosit de păstorii români: 11 se notează făcând o crestătură deasupra primelor zece. A doua ipoteză, care presupune transpunerea din substrat a unei construcţii similare, deşi nu are nici o dovadă materială, nu este, după Iancu Fischer, neverosimilă; dacă admitem această ipoteză, fenomenul ar trebui datat în prima parte a perioadei romane, în epoca bilingvismului daco-roman, şi ar trebui restrâns la zonele rurale, fiindcă centrele urbane, supuse şcolii, nu puteau ignora sistemul latin tradiţional de numărare. [Marius Sala, Limba Română, limbă romanică, p. 14, cf Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 105]
13.1.8 Felul în care se leagă poporul român cu populaţiile traco-dace a fost parţial elucidat de cercetările mai vechi şi recente istorice, lingvistice şi arheologice, iar prin identificarea şi interpretarea elementelor autohtone (preromane) în lexicul românesc, atare legătură poate fi definitiv precizată, stabilindu-se criteriul conexiunii dintre limba română şi idiomurile indigene, deci între romanitate şi factorul etnic-social traco-geto-dac. Romanitatea (limba latină-romanică, numele etnic-naţional "romanus") şi substratul etno-lingvistic băştinaş (provincial) sunt cele două realităţi care elucidează direct şi fără echivoc procesul "obscur" al etnogenezei românilor în zona balcano-carpatică. [Ion I. Rusu, op. cit p. 167]
13.1.9 Sigur este că limba satem indo-europeană a tracilor n-a dispărut fără urme la sfârşitul antichităţii greco-romane, ci a transmis un mare număr de importante cuvinte izolate limbii romane ce s-a format în zona carpato-balcanică: româna, ca şi probabil limbii albaneze. [Ion I. Rusu, p. 195]
13.1.10 Printre elementele de altă origine decît cea latină, locul principal [în româna comună] l-au avut fără îndoială cuvintele provenite din substrat.
13.1.11 Se constată că elementele în discuţie (ale fondului autohton sigur: structura fonetică şi morfologică, semantica, răspândirea dialectală, poziţia în ansamblul lexicului, toate acestea în raport cu corespondentele albaneze şi cu elementul latin moştenit) aparţin cu siguranţă substratului şi că au fost transmise românei ca elemente "latineşti". Concluziile generale ale cercetării noastre rezultă din analiza obiectivă a faptelor: cele 90 de cuvinte comune cu albaneza nu sînt împrumuturi tîrzii din această limbă. Explicaţia prin albaneză nu implică în mod necesar şi împrumutul. Aceste cuvinte au intrat în latina carpato-dunăreană direct din graiul geto-dacilor în procesul de bilingvism al acestora, constituind, aşadar, mărturia cea mai de preţ a continuităţii românilor pe acest teritoriu. [Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, p. 6]
13.1.12 Unii amatori, care, cu sau fără intenţie, suferă de "dacomanie" (cum spunea, mi se pare, Kogălniceanu, pe la 1840), afirmă că toate sau aproape toate cuvintele româneşti cu etimologie necunoscută (cîteva mii!) sînt de origine autohtonă. [Iorgu Iordan, Istoria limbii române (Pe-nţelesul tuturora), p. 20, nota 1.]
13.2 Stratul (latin)
13.2.1 În provincia Dacia, organizată de Ulpius Traianus (după 106 d. Hr.) şi abandonată de Domitius Aurelianus (271 d. Hr.), structura şi dăinuirea romanismului sunt de considerat în prisma şi perspectivele atât ale documentelor istorice, în primul rând însăşi limba română, cât şi a realităţilor de viaţă rurală din antichitate, evul mediu şi chiar de azi, – adică specificul carpato-balcanic, rustic şi pastoral, de care nu se ţine seama îndeajuns de unii autori, iar uneori este cu totul ignorat. [Ion I. Rusu, op. cit. p. 194-195]
13.2.2 Caracterul romanic al limbii române nu poate fi pus la îndoială; ea posedă trăsăturile romanice, ba chiar, în multe privinţe, le posedă mai pure decât celelalte limbi romanice. Exagerând în mod contrar îndoiala exagerată a lui Hugo Schuchardt, s-ar putea spune că româna prezintă evoluţia latino-romanică în forma cea mai nealterată. [Iorgu Iordan, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode, p. 394, citându-l pe W. Meyer-Lubke]
13.2.3 Aşa a ajuns româna să fie cea mai latină dintre limbile romanice: nu printr-un plus adus de elementul latin savant în curs de veacuri, ci prin evoluţia naturală a tendinţelor latineşti; cum a spus Ernst Gamillscheg, "limba română, copilul despărţit timpuriu de familie, a păstrat cu mare fidelitate trăsături vechi familiare şi în noua ambianţă în care a ajuns". [Marius Sala, Limba Română, limbă romanică, p. 17]
13.2.4 Modificările latinei din toate zonele Romaniei trebuie puse, cel puţin în parte, pe seama acţiunii substratului. [Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, p. 188]
13.2.5 Ca şi celelalte limbi romanice, limba română continuă sub forme noi limba latină. În structura ei gramaticală, elementele de altă origine lingvistică sînt rare, iar cele care sînt se plasează – exceptând substratul – după secolul al VIII-lea. [Alexandru Rosetti şi colectiv, Istoria limbii române, volumul II, p. 15]
13.2.6 După J. Peisker, [J. Peisker, Die Abkunft der Rumanen, în Zeitschrift des historischen Vereines fur Steiermark, XV Jahrgang, 1-4 Heft, Graz, 1917, p. 160-205, cf. Alexandru Philipide, Originea Romînilor, vol II, p. XXXIII] românii sunt de "neam uraloaltaic" veniţi din Asia centrală. Această afirmaţie ar trebui, desigur, susţinută prin dovezi, altfel ar părea că ar fi mai verosimilă originea "africană", aşa cum remarcă, cu ironie, Ion I. Rusu.
13.2.7 Dacă latinitatea limbii române e un fapt incontestabil, azi necontestat, nu e mai puţin adevărat că, prin alte aspecte ale ei, româna e limbă balcanică. [Ion I. Rusu, op. cit. p. 29]
13.2.8 Mulţimea populaţiei (într-o varietate etnică impresionantă), intensitatea procesului de producţie şi de circulaţie a bunurilor, deci înflorirea vieţii sociale în ansamblu sunt indicaţii ce ne fac mai uşor să înţelegem poziţia şi condiţiile în care s-a desfăşurat viaţa populaţiei subjugate geto-dace şi felul integrării ei în romanitate. [Ion I. Rusu, op.cit, p. 191]
13.2.9 Se poate lua ca un lucru cert că baza etnică a romanismului Daciei o formează nu "coloniştii" ori veteranii cu negustorii şi ceilalţi imigraţi, provinciali veniţi dinafară (care de fapt erau o minoritate faţă de masele rurale ale provincialilor băştinaşi), ci tocmai populaţia rustică indigenă, traco-geto-dacică. [Ion I. Rusu, op.cit, p. 192]
13.2.10 Ion I. Rusu consideră că, lipsită de clasa conducătoare şi de formele social-politice, religioase-culturale cu caracter etnic-naţional geto-dacic sub presiunea copleşitoare a forţei romane, populaţia rurală autohtonă a fost în scurt timp o "pradă" relativ uşoară a prozelitismului şi a deznaţionalizării treptate, lente, prin romanizare, pierzând în primul rând factorul ce era şi este mai specific, profund legat de fiinţa ancestrală a sufletului colectivităţii populare: limba strămoşească, acel idiom vechi indo-european din care azi mai recunoaştem în vorbirea poporului român abia vreo 160-170 cuvinte, identificate prin grele şi complicate operaţiuni comparativ-etimologice. [Ion I. Rusu, op.cit, p. 194]
13.2.11 Din prima încrucişare în istoria limbii române – între latina populară (vorbită, vulgară) şi idiomul (idiomurile) autohton – a ieşit învingătoare latina, care s-a îmbogăţit cu un număr relativ redus, de cuvinte din substrat (160 aproximativ). [Valeriu Rusu, Tratat de dialectologie românească, p. 157-158]
13.2.12 Dovada peremptorie a romanizării este existenţa, în trecut sau azi, a unei limbi romanice pe teritoriul cucerit, chiar dacă limitele provinciei romane nu coincid întocmai cu cu cele lingvistice actuale ... [Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 18] În acest sens, rezultatul romanizării provinciilor Dacia şi Moesia este deosebit de clar: o limbă romanică unitară şi compactă, răspîndită la nordul şi la sudul Dunării ... Fără enclave ale limbilor anterioare romanizării (singurele limbi preromane din regiune, greaca şi albaneza, se află în afara teritoriului celor două provincii). Acest ultim detaliu îşi dobîndeşte întreaga valoare dacă atragem în comparaţie regiuni de veche romanizare, cum sînt Italia, Gallia şi Spania, unde asemenea enclave există ... [Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 18]
13.2.13 În Dacia, condiţiile de romanizare au fost mai puţin favorabile [decât în cele două Moesii]. Între primii ani ai secolului al II-lea, cînd această provincie devine "romană", şi părăsirea ei de către Aurelian a trecut ceva mai mult de un secol şi jumătate. Acest interval de timp a fost insuficient pentru romanizarea maselor. ... Marea majoritate a geto-dacilor şi-au păstrat destul de bine limba şi modul lor de viaţă. [Iorgu Iordan, Istoria limbii române (Pe-nţelesul tuturora), pp. 10-11.]
13.2.14 Varianta limbii latine care a fost transplantată în provinciile dunărene romanizate, care au constituit ulterior, teritoriul de formare a limbii române, este latina vorbită (vulgară, populară, a conversaţiei curente), opusă latinei aşa-zise clasice. Aceiaşi situaţie a fost şi pentru limbile dalmată, albaneză, dialectele italiene centrale şi meridionale. [cf. Valeriu Rusu, Tratat de dialectologie românească, p. 158, citând pe Alexandru Rosetti, ILR, 1978, p. 81]
13.2.15 Orientarea spre apus a comerţului Daciei, faptul că, din punct de vedere vamal, Dacia fusese încadrată în circumscripţia Ilyricului, în sfârşit aşezarea în Dacia a unui număr de colonişti veniţi din Dalmaţia ne fac să înţelegem asemănările dintre română şi dialectele italiene centrale şi meridionale, asemănări care nu se pot explica prin desvoltarea în aceeaşi direcţie, dar independentă, care se observă uneori la dialectele ce derivă dintr'o limbă primitivă comună. [Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, I, Limba latină, p.36]
13.2.16 În ceea ce priveşte ultimii autohtoni care vorbeau limba lor originară, se poate presupune că o parte dintre aceştia a putut fi românizată fără a fi fost în prealabil romanizată: anumite trăsături particulare ale Maramureşului şi Crişanei, "ţări" ale dacilor nesupuşi (liberi) ar putea fi eventual imputate absenţei acestei faze intermediare a romanizării. [Valeriu Rusu, op. cit p. 158, citând pe Octavian Nandriş, Le Roumain, în Pierre Bec, Manuel pratique de philologie romane, tome II, Paris, 1971, p. 165]
13.2.17 Latina a jucat un rol foarte important nu numai în formarea şi menţinerea unităţii etnice a strămoşilor românilor ci şi în generalizarea geografică a fondului lexical indigen. [Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, p. 26]
13.2.18 Se admite, pe de o parte, ca "dată" la care s-a format limba română şi poporul român, secolele V, VI-VIII, IX (chiar ceva mai târziu), iar, pe de altă parte, se afirmă că începând cu secolul al VI-lea şi în secolele următoare, sosirea slavilor în regiunile Dunării, "a produs scindarea românităţii în patru mari grupe etno-lingvistive distincte". [Valeriu Rusu, op. cit, p. 162, nota 29, citând pe Matilda Caragiu-Marioţeanu, Compendiu de dialectologie română (nord- şi sud-dunăreană) Bucureşti, 1975, p. 65]
13.2.19 În ceea ce priveşte ansamblul daco-roman, se poate afirma că în secolul al VI-lea, se încheiase perioada sa de funcţionare, întrucât elementele vechi slave, pătrunse odată cu invazia slavilor, în jurul secolului al VI-lea, nu participă la cea mai mare parte din fenomenele care caracterizează structura limbii române, evoluţiile respective fiind încheiate. [Valeriu Rusu, op. cit, p. 159 şi nota 25 de la pag. 162 citând pe Octavian Nandriş, Dialectologie roumaine et dialectologie romane: agents et morcellement linguistique, în "Travaux de linguistique et de litteratures romanes de l'Universite de Strasbourge", XIII, 1, 1975, p. 10]
13.2.20 Concluzia că, în secolul al VI-lea, odată cu venirea slavilor în aceste părţi, limba română era constituită în trăsăturile ei fundamentale, este întărită şi consemnată documentar de cunoscuta frază "torna, torna fratre", exclamată de un soldat din armata bizantină, în cursul unei expediţii din anul 587. În fapt, se consideră că fraza menţionată reprezintă "cea mai veche urmă de limbă străromână". [Valeriu Rusu, op. cit, p. 159 şi nota 27 de la pag. 162, citând pe Petre S. Năsturel, apud Alexandru Rosetti, ILR, 1978, p. 657
13.2.21 Din acest moment (sec. VII - VIII) începe epoca românei comune (româna primitivă, străromână, româna comună primitivă, preromână, romanică balcanică, protoromână, Urrumänisch), care durează aproximativ până în secolulal X-lea, când are loc despărţirea definitivă în cele patru dialecte, nord- şi sud-dunărene, dacoromâna, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna. [Valeriu Rusu, op. cit. p. 159 şi nota 28 de la pag. 162, citând pe Alexandru Rosetti, ILR, 1978, p. 359 şi Ion Coteanu, Morfologia numelui în protoromână (română comună), 1969, p. 20]
13.2.22 Fondul lexical moştenit din latină are un mai pronunţat caracter popular în română decît în celelalte limbi romanice. [Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, p. 185]
13.2.23 Există însă [în limba română] cuvinte de origine latină certă, cu o deosebită varietate de soluţii etimologice pentru care nici comparaţia cu celelalte limbi romanice nu este edificatoare. Diversele soluţii etimologice nu întrunesc condiţiile fonetice sau/şi semantice, astfel că trebuie să le considerăm cuvinte de origine latină, dar cu etimologia nerezolvată. [Ion Coteanu şi Marius Sala, Etimologia şi limba română, p. 96]
13.2.24 Despărţirea dialectului aromân după secolul X este probată prin factori lingvistici şi extralingvistici: lipsa influenţei maghiare, atestarea aromânilor în cronica lui Cedren la anul 976. [Valeriu Rusu, op. cit, p. 159 şi nota 28 de la pag. 162]
13.2.25 Fazele: romanitatea orientală, româna comună şi scindarea limbii române în cele patru dialecte trebuie înţelese ca etape distincte în continuitatea sistemului lingvistic în discuţie. Altfel, se ajunge la "comprimarea" fazelor şi la plasarea greşită în diacronie. [Valeriu Rusu, op. cit, p. 159 şi nota 29 de la pag. 162]
13.2.26 Separarea celor patru dialecte fiind încheiată în secolul al X-lea – ele adoptă, astfel, statutul unor dialecte divergente – urmează evoluţiile corespunzătoare: dialectul dacoromân, la nordul Dunării, vechea română, primele documente de limbă scrisă (1521), crearea limbii literare (sec. XVI-XVII), epoca modernă (sec. XIX), crearea limbii naţionale, epoca contemporană (sec. XX); la sudul Dunării, cele trei dialecte româneşti cu sporadice şi, în general, nesemnificative contacte între ele sau cu românitatea nord-dunăreană. [Valeriu Rusu, op. cit, p. 160, şi nota 85, p. 240, cf. Puşcariu, Petrovici, Boutière, Jaberg, Bernstein, Serghievschi.]
13.2.27 Este un fapt îndeobşte recunoscut că limba română, în comparaţie cu celelalte limbi romanice, prezintă o unitate evidentă în ceea ce priveşte lexicul de bază. [Valeriu Rusu, op. cit, p. 232, cf. Cazacu-Todoran, Observaţii asupra lexicului dacoromân. Trăsături specifice şi arii lexicale, 1965] Fărâmiţarea dialectală se exprimă în cea mai mare parte prin elementele aparţinând zonelor periferice ale vocabularului. [Valeriu Rusu, op. cit, p. 232]
13.2.28 Nicăieri nu s-au păstrat aşa de multe cuvinte latineşti proprii unei singure limbi. Faptul constituie, se pare, una dintre trăsăturile arhaice ale românei. ... Sextil Puşcariu a publicat un studiu în care acordă o atenţie specială lexicului limbii noastre. După ce dă o listă, destul de redusă, de cuvinte latineşti existente în alte idiome romanice, dar absente în română, enumeră pe cele care s-au păstrat numai în limba română (cca 120). Această cifră, chiar dacă o primim cu oarecare rezervă, este impresionantă, mai cu seamă dacă o raportăm la cele aproape 2000 de cuvinte transmise limbilor romanice direct din latină. [Iorgu Iordan, Istoria limbii române (Pe-nţelesul tuturor), p.17]
13.2.29 În ce priveşte structura gramaticală [a limbii române], părerea oarecum generală a lingviştilor este că ea a rămas aceeaşi de la început, adică pur latinească, fără infiltraţii străine. [Iorgu Iordan, Istoria limbii române (Pe-nţelesul tuturor) p. 19, nota 1]
13.3 Adstratul slav
13.3.1 Alături de fondul latin, româna are un număr mai mare de cuvinte străine, în primul rând slave, care-i dau caracterul specific deosebitor faţă de celelate limbi romanice. [Ion I. Rusu, op. cit. p.59, citându-l pe Alexandru Rosetti] Faptul că găsim în cele patru dialecte ale limbii române un număr mare de împrumuturi de la slavi, fără însă ca ele să fi luat parte la cele mai caracteristice inovaţii de limbă, ne arată că străromânii au convieţuit cu slavii – deci că nu năvălirea slavilor i-a împrăştiat pe români în grupele actuale – fără însă ca influenţa limbii slave asupre românei să dateze din timpuri prea îndepărtate. Individualitatea limbii române exista înainte de contactul ei cu limba slavă. [Ion I. Rusu, op. cit p. 155, citându-l pe Sextil Puşcariu]
13.3.2 Slavizarea Daciei traiane, ca şi a teritoriilor limitrofe de la sud de Dunăre – Moesia Inferior, Dacia Aureliană, Dardania, Moesia Superior – a fost aproape completă. Aici au căzut în mâna năvălitorilor toate oraşele (la nord de Dunăre ele dispăruseră mai înainte, după anul 271), toate şesurile şi văile mai largi, ba chiar şi văile mai ferite, din munţi. S-au menţinut neslavizaţi numai romanicii împinşi de valurile slave în văile cele mai înalte şi pe plaiurile munţilor, unde au trăit mai cu seamă din păstorit. [Emil Petrovici, Dacoromania, Buletinul "Muzeului limbii române", Cluj-Sibiu, 1941-3, p. 265, citat de I. I. Rusu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, p. 222]
13.3.3 După câteva secole de viaţă latentă (acel "hiatus istoric" românesc din secolele VII-XI) elementele etnice de limbă romanică-românească (vechii "daco-romani") s-au ridicat din treapta inferioară a formelor economice şi social politice la un rol preponderent, datorită în primul rând vitalităţii lor etnice: "slavii aceştia – strămoşii bulgarilor de azi – au fost se vede mai slabi, mai puţin numeroşi în cele două extremităţi ale teritoriului pe care l-au ocupat, extremitatea sudică (Grecia) şi nordică (Dacia). Începând din secolul VIII, slavii pierd cu încetul teren în Grecia, iar în Dacia (în amalgamul etnic slavo-romanic) au numericeşte o importanţă mereu mai mică. În Grecia, regrecizarea s-a făcut din oraşele mai mari de pe coasta de răsărit spre interior şi apus: în Dacia, reromanizarea s-a prezentat ca o coborâre centripetă din cununa de munţi spre interiorul Transilvaniei şi centrifugă, spre şesurile şi podişurile care înconjoară cetatea muntoasă a Daciei. La venirea ungurilor, românii erau coborâţi în văile Transilvaniei şi erau de pe atunci în majoritate, căci anonimul notar al regelui Bela îi aminteşte întâi pe români: Blasii et Sclavi". [Emil Petrovici, Dacoromania, Buletinul "Muzeului limbii române", Cluj-Sibiu, 1941-3, p. 266, citat de I. I. Rusu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, p. 222]
13.3.4 Prin cele două mari etape ale epocii romane şi ale celei slave, care au adus modificări profunde nu numai în aspectul cultural şi material, în cel social-politic, dar şi în structura etnic-biologică, se explică transformările structurale în romanitatea sud-est-europeană: trecerea vechiului fond etnic-social şi de limbă traco-dacic (indo-european) în curs de două milenii (cu numeroase şi chiar substanţiale amestecuri, transformări şi adaosuri) la comunitatea populară românească (românofonă) de azi. [Ion I. Rusu, op. cit. p. 223]
13.3.5 Studiul critic şi comparativ-etimologic al terminologiei limbii române în ansamblu, a stratificării lexicale şi a succesiunii principalelor cuvinte-noţiuni a arătat o vechime, stabilitate şi continuitate în teritoriile şi "vetrele" de formare a poporului român; totodată s-a remarcat ca deosebit de semnificativ faptul că, pe lângă fondul ereditar (latin-romanic + autohton traco-dacic), limba şi poporul român s-au "îmbogăţit" cu foarte numeroase împrumuturi lexicale (adstrat), între care mai vechi şi relativ ceva mai importante cele slave; dar atare elemente "de import" nu au ajuns (în ciuda cantităţii lor impozante) la nivelul care, în terminologia culturală şi economică, să depăşească valoarea fundamentală a fondului latin-romanic şi autohton, a nomenclaturii privind noţiunile de bază proprii limbii române, ale structurilor social-economice din cadrul aşezărilor şi îndeletnicirilor străvechi. Între acestea, termenii principali sunt ereditari, fie autohtoni, fie mai ales latini-romanici. [Ion I. Rusu, op. cit. p. 237-238]
13.3.6 Septimiu Albini, în lucrarea sa Direcţia nouă în Ardeal. Constatări şi amintiri, publicată în volumul Lui Ion Bianu amintire (1916), susţine că: "... ar fi nedrept să condamnăm numai după înfăţişarea lor exterioară, şi după rezultatele produse, sbuciumările înaintaşilor de a dovedi cu toate mijloacele latinitatea limbii şi printr'însa originea romană a neamului nostru. Tendinţa aceasta este izvorîtâ din cel mai curat, din cel mai sfânt patriotism, şi de aceea nu trebuie să o luăm în râs, ci mai vârtos să-i dăm tributul cuvenit al respectului şi pietăţii noastre. Căci la obârşia acestei tendinţe, poate naive, neştiinţifice şi în tot cazul greşite sub raportul legilor de desvoltare a limbilor vii, vom găsi începuturile redeşteptării noastre naţionale şi temelia culturii noastre moderne" (pp. 10-11). "... după "ştiinţa" curentă a Saşior şi a Ungurilor din acele timpuri, Românii nu erau nici autohtoni în ţară, şi nici de origine romană. Grea situaţie aceasta pentru un popor sărac, asuprit şi batjocorit, într-un timp când dreptul istoric era principiul fundamental, după care erau întocmite legile şi instituţiile ţerii şi relaţiile dintre popoarele ce o locuiau!" (p. 13). "Iată dar originea şi marea importanţă a şcoalei latiniste! Scopul ei principal era, nu să facă ştiinţă şi literatură, ci în primă linie să justifice, prin argumente istorice şi ştiinţifice, dreptul de existenţă şi de cultură naţională a Românilor din Dacia Traiană!" (p. 14).
13.3.7 Faptul istoric şi demografic al venirii slavilor în sud-estul Europei constituie cauza pătrunderii elementelor slave în limba română, mai ales în vocabular, dar şi una dintre cauzele scindării romanităţii, în Romania occidentală şi Romania orientală, şi, apoi, a scindării românităţii, în cele patru dialecte, nord- şi sud-dunărene. [Valeriu Rusu, op. cit pp. 159-160]
13.3.8 Apropierea posibilă a daco-moesienei de balto-slavă face ca o serie de cuvinte presupuse a fi de origine slavă, dar ale căror trăsături fonetice sau semantice nu concordă cu ceea ce se ştie despre împrumutul slav, pot fi privite ca fapte păstrate în română din limba dacă. [Alexandru Rosetti şi colectiv, Istoria limbii române, volumul II, p. 318] Interesantă menţiune. Cu un plus de curaj în interpretarea faptelor de istorie s-ar fi putut ca, pornind de aici, să se ajungă la o altă viziune în etimologia lexicului limbii române (comentariul lui Neculae Dimitriu).
13.4 Limba română literară
13.4.1 Trecând peste evidenţa mărturiei limbii române vorbite fără întrerupere de populaţia atât de densă în cea mai mare parte a teritoriului Ţării Româneşti, vom sublinia faptul că şi în condiţiile folsirii unei alte limbi oficiale (slavona), în cancelarie şi în biserică, elementul românesc răzbate permanent în textul documentelor redactate în slavona oficială a cancelariilor. [Alexandru Rosetti şi colectiv, Istoria limbii române, volumul II, p. 165, citând pe Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în sec. XIV-XV, 1973, p. 37]
13.4.2 Aceasta arată existenţa unor centre ale vieţii spirituale şi culturale româneşti, cu activitate neîntreruptă, care au pregătit în permanenţă, prin modalitatea exprimării orale, momentul trecerii efective la scrierea în limba română. [Alexandru Rosetti şi colectiv, Istoria limbii române, volumul II, p. 165 cf. volumului Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, al Institutului de Lingvistică din Bucureşti, 1979]
13.4.3 Majoritatea istoricilor limbii literare plasează începuturile limbii noastre de cultură în sec. al XVI-lea, legându-le de activitatea de tipărire şi de difuzare a cărţii româneşti de către diaconul Coresi, desfăşurate în Ţara Românescă şi în sudul Transilvaniei (Târgovişte şi Braşov). [Valeriu Rusu, op. cit. p 165, cf. Ion Gheţie, Istoria limbii române literare, Privire sintetică, 1978, p. 17]
13.4.4 Astfel, graiurile munteneşti din nordul provinciei şi din sudul Transilvaniei, în concordanţă cu prestigiul politic şi cultural al Ţării Româneşti, au constituit baza dialectală a limbii române literare. [Valeriu Rusu, op. cit., p. 165, cf Alexandru Rosetti, Boris Cazacu şi Liviu Onu, Istoria limbii române literare, 1971, p. 61]
13.4.5 Procesul a continuat şi s-a consolidat în epocile următoare printr-o serie de alte tipărituri, dintre care se detaşează momentul 1688 – tipărirea Bibliei de la Bucureşti – şi cel produs la mijlocul secolului al XVIII-lea, constând în introducerea limbii române în biserică, cu urmări deosebite în unificarea românei literare. [Valeriu Rusu, op. cit., p. 165, cf. Emil Petrovici, Baza dialectală a limbii noastre naţionale, 1960, p. 60-78]
13.4.6 Spre 1750 limba slavonă este practic eliminată din cancelariile domneşti. [Ion Gheţie, Istoria limbii române literare, p. 56]
14 Cronologie
14.1 1.000.000 - 100.000 a. Hr. Paleoliticul inferior. Cete de prehominizi şi apoi de hominizi, culegători-vânători-pescari parcurg întregul teritoriu al României.
14.2 Antropoizii pitecantropi din Java nu aveau grai articulat, astfel încât ar putea fi numiţi doar strămoşi ai omului. În schimb sinantropul, care conform unor autori putea practica vorbirea, ar fi primul care să intre în categoria oamenilor străvechi. În paleoliticul inferior sau mijlociu neandenthalezii au însemnat o nouă treaptă în evoluţia graiului articulat; se pare că folosirea focului a avut aici un rol remarcabil.
14.3 100.000-40.000 a. Hr. Paleoliticul mijlociu. Pe întreg teritoriul României se răspândeşte cultura Musteriană, de tip Neanderthal. Apar primele sălaşe construite, primele manifestări ale gândirii abstracte, primele înmormântări şi practici funerare.
14.4 40.000-10.000 a. Hr. Paleoliticul superior. Locul omului de Neanderthal este luat de urmaşul său direct, Homo sapiens fossilis. Gândirea şi viaţa spirituală umană se îmbogăţeşte cu noţiuni abstracte. Sunt schiţate primele manifestări artistice.
14.5 10.000-5.500 a. Hr. Mezoliticul. Datorită îmblânzirii climatului şi dispariţiei sau retragerii spre nord a faunei glaciare, comunitatea umană se divide în grupe mai mici. Fondul cultural dobândeşte o structură eterogenă. Creşte importanţa pescuitului. omul domesticeşte primul animal: câinele.
14.6 8.000 - 6.000 a. Hr. În Eurasia, agricultura se răspândeşte dinspre est spre vest. Spre finele perioadei cultura plantelor cuprinde întreaga suprafaţă accesibilă a Europei.
14.7 Venind în timp după extinderea agriculturii, se dezvoltă păstoritul. Sunt domesticite, pentru început, capra, oaia, vitele cornute, porcul, calul şi măgarul.
14.8 Vânătoarea şi pescuitul devin activităţi secundare.
14.9 Pe măsură ce agricultura duce la stabilizarea geografică a populaţiei, aceasta cunoaşte o creştere numerică remarcabilă.
14.10 Populaţia începe să locuiască în sate, unele prevăzute cu sisteme de apărare.
14.11 Se organizează forme de conducere militară, administrativă, religioasă.
14.12 Primele aşezări de mare întindere de tip orăşenesc, cu forme de organizare prestatală şi apoi statală.
14.13 5.500 - 2.500 a. Hr. Neoliticul. Numeroasele triburi care populează în neolitic spaţiul carpato-dunărean aparţin, din punct de vedere etnic, grupului preindo-european. Arheologia preistorică a adus la lumină numeroase centre ale culturii vechi indo-europene începând cu epoca neolitică.
14.14 Sfârşitul mileniului IV a. Hr. În Egipt apare scrierea hieroglifică, iar în Mesopotamia scrierea cuneiformă. [Andrei Oţetea, op. cit., p. 8 şi p. 11]
14.15 Sfârşitul mileniului III a. Hr. Idiomurile indo-europene erau separate şi cu modificări specifice. În acea perioadă IE se aflau şi în Europa, ocupând o regiune din Europa Centrală şi de E, între Rin şi Don, la S de Marea Baltică şi de Marea Nordului – ţinut ce cuprindea stepa rusă şi câmpia polonă.
14.16 2.500-1.800 a. Hr. Pătrunderea în valuri succesive a unor triburi nomade indo-europene, nord-pontice în spaţiul carpato-balcanic duce la dezagregarea vechilor culturi neolitice, fără a elimina însă fondul cultural şi elementul etnic autohton stabilit aici de milenii.
14.17 2000-1580 a. Hr. În Creta se trece de la scrierea pictografică la cea lineară A.
14.18 1.800-800 a. Hr. Epoca bronzului. Începând cu epoca bronzului, odată cu definitivarea indo-europenizării triburilor carpato-dunărene-balcanice, se poate vorbi despre strămoşii tracilor. Peste aproape un mileniu din aceştia se vor desprinde geto-dacii. Alături de ritul înhumaţiei începe să se răspândească şi incineraţia.
14.19 Cca. 1650 a. Hr. Statul hitit adoptă scrierea cuneiformă babiloneană.
14.20 Sec 16-11 a. Hr. Apare în China scrierea hieroglifică. [Andrei Oţetea, p. 20]
14.21 Sec 15-11 a. Hr. Cultura helladică târzie preia scrierea lineară A, urmată de apariţie scrierii lineare B.
14.22 După 1500 a. Hr. Pătrunde în Peninsula Italică primul val de triburi purtătoare ale culturii Villanova, venite din zona Dunării de mijloc. Urmează valuri de infiltrare succesive. Sunt formate din grupul lingvistic latino-falisc.
14.23 Sec. 13 a. Hr. Fenicienii inventează scrierea alfabetică. [Andrei Oţetea, p. 14]
14.24 Către 1000 a. Hr. Pătrunde al doilea val de latini în Peninsula Italică. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, op. cit. p. 56-57] Este format din grupul lingvistic osco-umbrian. [Lucia Wald şi Dan Sluşanschi, op. cit., p. 35]
14.25 Cca. 600 a. Hr. Cele mai vechi inscripţii latine. Romanii adaptează şi folosesc alfabetul grecesc preluat prin filiera etruscă. [Andrei Oţetea, op. cit., p. 35]
14.26 800-450/300 a. Hr. Se încheie în Sud-Estul european procesul de delimitare a ariilor etnice, lingvistice şi culturale dintre traci şi iliri, întrepătrunderile rămânând însă un fenomen frecvent. [Constantin C. Giurescu şi colaboratori, Istoria României în date, p. 11-17]
14.27 90-89 a. Hr. Pornită din Roma, adică dintr-un teritoriu foarte restrâns, latina s-a impus în curând în întreaga Italie, devenind limba oficială a întregii peninsule, prin lex Julia municipalis. [Constantin C. Giurescu şi colaboratori, Istoria României în date, p. 44]
14.28 Sec. I p Hr.. Începe procesul de romanizare în Moesia. [Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 196]
14.29 Sec II. Începe procesul de romanizare în Dacia. O primă etapă realizează implantarea, extinsă pe una sau două generaţii, în care vor fi existat în provincie două feluri de latină; latina "romanilor" (administraţie, armată, comercianţi, coloni cu diferite îndeletniciri) şi latina autohtonilor, utilizată de aceştia în raporturile cu cuceritorii.
14.30 A doua etapă este cea a romanizării propriu zise: latina devine limba principală a întregii populaţii. Limba autohtonă trece lent la statutul de mijloc secundar, rural şi familial. În acest moment începe istoria latinei dunărene. [Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 196]
14.31 Sec. II şi III. Prima fază a latinei dunărene: se remarcă tendinţa spre unificare, cu ştergerea trăsăturilor diferenţiatoare.
14.32 Jumătatea a doua a sec. III. Datorită invaziilor germanice, se întrerupe contactul dintre Peninsula Balcanică şi părţile romanizate ale Daciei, pe de o parte, şi Italia, de la sud la nord, până la linia unind La Spezzia cu Rimini, pe de altă parte. În aceste zone se vorbea latina care urma să dea graiurile grupului oriental al limbilor romanice. [Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, I, Limba latină, p. 181]
14.33 286-324 Între aceşti ani, se succed patru împăraţi daci sau carpi la cârma Imperiului Roman. [Alexandru Busuioceanu, Zamolxis, p. 206-207]
14.34 Sec. III. În lumina lămuririlor aduse de descoperirile arheologice, rezultă că sub impactul crizei din secolul al III-lea şi al migraţiei popoarelor, civilizaţiei urbane din Occident i se substituie o barabarie indigenă şi o barbarie importată. Barbaria este rezultatul unui conservatorism, al unei continuităţi profunde cu trecutul preroman. [L. Musset, Les invasions. Les vagues germaniques, Paris, 1969, p. 222] Constatarea se potriveşte deopotrivă pentru provinciile occidentale şi pentru Dacia.
14.35 O trăsătură esenţială, care caracterizează acest secol este particularismul, care în ţinuturile orientale este o reacţiune victorioasă a vechilor civilizaţii. Particularismul fiecărei provincii ale imperiului roman răzbate sub pătura uniformă a standardizării imperiale: cu cât acest strat se subţia, cu atât se afirma mai deplin revanşa neprevăzută a elementelor tradiţionale şi locale. Ţăranii întrebuinţau încă vechiul grai al străbunilor lor: iberic, celtic sau tracic, aramaic sau punic. [Gheorghe I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric, poporul român, p. 119]
14.36 Sec. IV şi VI. A doua fază a latinei dunărene. Se produc diferenţierile limbii latine pentru diversele zone ale Imperiului. [Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 197-198]
14.37 Sec. V. Ca urmare a despărţirii Imperiului roman în două state diferite, unul cu capitala la Roma, celălalt la Bizanţ, limba latină din Imperiul roman de răsărit nu a mai fost influenţată direct de cea de la Roma şi a început să se deosebească de latina din apus. [Alexandru Rosetti şi colectiv, Istoria limbii române, volumul II, p. 15]
14.38 610-641 Cu începere de la împăratul Heraclius greaca înlocuieşte latina, ca limbă oficială, în imperiul de Orient. [Alexandru Rosetti, op. cit. p. 39]
14.39 Sec. VIII. Se poate vorbi de o limbă română, ca limbă individuali-zată. [Iancu Fischer, Latina dunăreană, p. 210]
14.40 La cumpăna mileniilor I şi II. Se cristalizează limbile romanice: catalana, dalmata, franceza, italiana, occitana (provensala), portugheza, retroromana, româna, sarda, spaniola, descendenţii moderni ai latinei, continuatori direcţi ai acesteia, la nivelul vorbirii populare.
